Este una dintre cele mai vechi și mai importante vetre monahale din Republica Moldova. Situată într-un cadru natural liniștit, în codrii din apropierea satului Țigănești, ea a fost întemeiată în jurul anului 1725 de boierul Lupu Dencu și de un grup de răzeși din Codreanca. Scopul inițial al acestei mănăstiri era de a adăposti creștinii din zonă în fața invaziilor tătarilor.

Prima biserică a fost construită din lemn și avea hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Ulterior, în 1846, aceasta a fost înlocuită cu o biserică de piatră, sub egumenia ieromonahului Victor. În 1840 a fost ridicată în stil moldovenesc și a doua biserică, cu hramul „Sfântul Nicolae”. În secolul al XIX-lea, complexul monastic s-a extins cu mai multe chilii de piatră, o bibliotecă bogată și clădiri pentru pelerini. Printre donațiile importante se numără pământuri oferite de credincioși și case din Chișinău. Averea mănăstirii era formată din zeci de desetine de pământ, vii, livezi și mori de apă.

Viața mănăstirii a fost marcată de numeroși stareți, fiecare contribuind la dezvoltarea și apărarea moșiei monahale. Printre cei mai importanți conducători ai mănăstirii se numără ieromonahii Samuil, Macarie, Arsenie, și egumenii Victor, Ghedeon, Teodorit, Sinesie și Teodosie. Mănăstirea s-a confruntat cu procese lungi și dificile pentru păstrarea pământurilor sale, dintre care multe au fost pierdute sau donate.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mănăstirea a devenit loc de înmormântare pentru sute de soldați români, ruși și germani. După război, autoritățile sovietice au încercat să desființeze viața monahală. În 1959, călugării au fost prigoniți, iar starețul Ioachim Burlea a fost alungat cu forța. Ulterior, complexul monastic a fost transformat într-un spital pentru persoane cu handicap mintal, distrugându-se o parte din patrimoniul religios și cultural. Cimitirul a fost nivelat, bisericile transformate în depozite sau saloane, iar icoanele și cărțile bisericești au fost arse. Singura relicvă salvată a fost „icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon”, dăruită în 1909 de episcopul Serafim Ciciagov.

Mănăstirea a fost reînființată abia la 8 septembrie 1992, într-o stare avansată de degradare. Din acel moment, s-a început un amplu proces de restaurare sub conducerea arhimandritului Artemie Bocșa și apoi a arhimandritului Donat. În 1997, ieromonahul Irinarh Costru a devenit stareț, păstorind mănăstirea cu dăruire timp de peste 15 ani. Lucrările de reabilitare a bisericii de vară au fost încheiate în 1998, aceasta fiind realizată două turle gotice și interior boltit, păstrând structura tradițională a bisericilor ortodoxe.

Astăzi, pe teritoriul mănăstirii funcționează trei biserici, inclusiv cea construită în 2009 în cinstea icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirilor”, amplasată deasupra unui izvor cu apă considerată tămăduitoare. Astfel, mănăstirea Țigănești este nu doar un loc de rugăciune, ci și un spațiu de memorie și rezistență spirituală. Bibliotecile sale adăpostesc cărți vechi de peste o sută de ani, iar liniștea locului atrage vizitatori din toate colțurile țării. Atmosfera este una profundă și contemplativă, încărcată de istorie, suferință, dar și de renaștere.

În ciuda tuturor încercărilor și distrugerilor suferite, mănăstirea a supraviețuit, rămânând un simbol al credinței și al dăinuirii ortodoxiei moldovenești. Vizitarea acestui așezământ monahal oferă o lecție de viață, credință și demnitate în fața opresiunii. Mănăstirea Țigănești este astăzi un loc viu, în care tradiția se împletește cu rugăciunea și cu speranța.